Sistemul care demotivează personalul!

Publicat în FPP

Statutul Polițiștilor de Penitenciare, aprobat prin Legea nr.145/2019, promovează principiul egalitatea șanselor, pe baza meritelor și capacității profesionale insă, cei care iau decizii , ingroapă adând in mocirla decizie și intereselor de grup acest principiu care ar trebui să fie principalul factor motivațional in cariera unui politist de penitenciare, jocurile fiind făcute in grupuri restrânse de interese.

Și pentru ca vorbele să nu rămână doar vorbe , ce ar putea fi etichetate doar simple trăiri personale, lucrăm cu exemple recente, aducând in actualitate doar două cazuri reprezentative, explicând cursul evolutiei, că să evidentiem teoria noatră:

  1. șef serviciu siguranța detinerii, promovat la Direcția Inspectie Penitenciară- director Penitenciarul Severin- Director adj SDRP la Penitenciarul Giurgiu. Fapte pline de vitejie in acest periplu: control și propuneri de destituire a conducerii Peniteneciarului Severin, care intre timp isi recâștigă pozitiile in instantă, dovedind abuzul; evadare rusinoasă la Penitenciarul Giurgiu, unde din pozitia de director adjunct SDRP trebuia să prevină acest eveniment, mai ales că momentul evadării a fost ulterior perioadei in care girase si functia de director al unității, plus, in aceeasi perioadă, doua puneri in libertate in mod eronat. Și sistemul a reacționat „bine” in cazul lui, după modelul lui Mos Tunel, l-a promovat director plin al unității, probabil pe motivul că e de-al nostru, băiat bun, dar fără noroc.

2. ofiter SDRP la Penitenciarul Jilava, unde a initiat demersul ca niciun agent , sau niciun alt ofiter să nu poată ocupa funcții de conducere, decât cei care au absolvit Academia de Politie, „gonit cu pietre ” de aici și refugiat in aparatul central, imputernicit apoi șef Serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Giurgiu. Până să ocupe funcția prin imputernicire s-a inscris la concursul pentru ocuparea functie de șef sectie, unde a concurat cu agenti și in mod foarte rusinos a picat examenul , chiar impotriva celor pe care ii desconsidera prin demersul prin care incerca să blocheze un drum al normalității intr-o carieră profesională. Atunci i-am inteles si motivarea in demersul furibund pe care l-a avut. S-a autoanalizat foarte bine si si-a dat seama de realul lui potential si intr-un mod pervers a incercat să-si usureze cale către funcțiile de conducere. Nu a reusit prin examen, dar a reusit pe scurtătura perversă prin care sistemul isi promovează ” elitele”. De curând functie pe care o ocupă prin imputernicire s-a scos la concurs si personajul in cauză, de teama esecului nu s-a inscris, in schimb fostii contracandidati, care l-au mai infrând la concursul pentru functia de sef sectie, din pozitia de agenti, si-au asumat participarea. Intre timp acest personaj e șeful , numit prin imputernicire , le dă dispozitii, mai mult chiar, girează, ca inlocuitor, si functia de director adjunct SDRP, in lipsa titularului,. cu toate că unitatea are sefi servicii in pază cu functiile ocupate prin concurs si care in ani de activitate si-au dovedit profesionalismul. In mod firesc personalul din paza se intreabă ce legitimitate morală are un astfel pe personaj, cu un asa traseu profesional?

Motivant, nu?

Ar fi multe de scris, sistemul fiind plin de exemple de gen. Am dat doar doua exemple recente , pentru a dovedi afirmatiile.

Nu există șanse reale și corecte pentru ocuparea functiilor de conducere in sistemul penitenciar, principiile din lege rămân doar in lege și intr-un mod total netransparent constatăm că, periodic, cu frecvență crescută , apar imputerniciti in sistemul penitenciar, de la funcțiile de conducere cele mai mărunte până la cele de director de unitate. In ultima perioadă legea se fortează si se incearcă imputernicirea chiar si a celora care nu indeplinesc conditiile de ocupare al functiilor prin concurs, că e mai facil așa.

Oamenii incă normali contemplează și intreabă, pe bună dreptate, cum este posibil să se mentină si să se amplifice acest fenomen? Factorii de decizie se apără si spun că nu mai sunt profesionisti in sistem si nici ofiteri care doresc să isi asume funcții de conducere , dar toti cunostem realitate. Realitatea este că sistemul nu isi doreste profesionisti, oameni seriosi si dedicati, ci doar oameni supusi.

O situație de exceptie, cum este cea a imputernicirii, a devenit o regulă si de 10 ani se tot repetă și ne mirăm de faptul că sistemul s-a degradat. Vârstnicii spun- peștele de la cap se impute, și experientele de viată ne-au dovedit că vorbele din bătrâni au corespondentul in realitate.

Dezamăgiti de acest sistem ofiterii de bună credintă s-au retras pentru conservare, sperând la vremuri mai bune, sau asteptând pensionarea.

Lumea penitenciarelor ar trebui să fie plină de profesionisti, plini de interes pentru sarcinile lor, insă unii  au transformat acest sistem intr-un mediu dramatic, oportuniștii cocotându-se in funcții inalte, trăgându-se unii pe altii pe scaune, sufocând sistemul. In acest fel ne mai intrebăm de ce am ajuns atât de jos? Speranța ca un singur om , fie el si in funcția de director general, să facă lumină , este deșartă, pentru un orizont acceptabil de timp. Sistemul a fost distrus in mod constant si sistemati, pentru că cei mediocrii s-au unit si i-au indepărtat pe profesionisti, considerându-i o amenintare la adresa functiilor lor si de aceea ofiteri si agenti in plină capacitatea de muncă, fizică si intelectuală, găsec diferite metode si fug din sistem.

Mediocrii niciodată nu o să poată intelege adevărata valoare ale unui profesionist, in percepe doar ca un pericol pentru functia sa, pentru că el isi stie limitele si atunci se concentrează să-l neutralizeze. Din păcate mediocrii iși dau mână pentru că stiu că singuri nu pot face fată, profesionistii, care isi cunosc adevărata valoare trăiesc solitari si asta este cauza pentru care sunt mai tot timpul infrânti.

Lipsa unei filosofii care să conducă sistemul spre normalitate va purta intreaga povară a decăderii acestuia. Mecanismele de atac ale mediocrilor, in combinatie cu mecanismele de defensă ale profesionistilor, dublate de comportamentele tot mai indrăznete ale detinutilor vor conduce la degradarea sistemului penitenciar.

Instrumentele de autovindecare ale sistemului , care ar trebui să funcționeze in acest sens si să apere entitatea de aceste elemente nocive, sunt ele insele transformate si calibrate pe dorintele mediocrilor, si aici avem si un exemplu recent când  o plângere indreptată impotriva abuzurilor unui director este trimisă de către D.I.P., spre solutionare, tocmai reclamatului, de la care s-a si pretins răspuns in format word si pdf.

Interesele sunt mari , nu pentru sarcini, ci pentru functii, o adevărată ciolaniadă. Tupeul merge până acolo incă acesti privilegiati ai sistemului merg in zona de victimizare, aruncând ostentativ pe piată sacrificiul pe care ei il fac stând depărte de familii, când in fond, la baza zbaterii lor, stau doar motive de ordin cognitiv care să le hrănească dorinta lor de putere, de manifestarea a autorității care nu o poat găsi decât in acest mediu viciat.

Trăim vremuri de mare complexitate când nonvalorile sunt promovate la rang de valori, iar profesionistii sunt prigoniti. Sistemul incă mai funcționează din inertia impregnată de foștii profesionisti care au luat cale pribegiei, penisionându-se cu mult mai devreme de termenul normal, văduvind sistemul de experienta lor.

Sistemul penitenciar ar trebui să rămână conservator, nu in mod automat să se alinieze la orice schimbare socială, conduitele serioase se implementează pe termen lung. Personalul unităților , de la supraveghetor si până la director , ar trebui să fie selectionat doar pe competenta profesională dovedită si nu dobândită prin inscăunare. Penitenciarele au fost si trebuie să rămână instituții importante in ansamblul aritecturii structurii de apărare care garantează siguranța natională, ori asta se poate face printr-o selectie serioasă a celor care ocupă functii de conducere , care ar trebui să fie oameni echilibrati, maturi , onesti, care să aibă in centrul preocupării lor binele entității, nu doar binele personal.

Penitenciarele sunt instituții , definite prin lege,  utile aplicării justiției, dar cum poti privi acest concept când in interiorul ei se produc atâtea injustiții?

Lucrăm cu oameni si incercăm , nu doar să-i izolăm social pentru prevenirea săvârsirii de noi infractiuni,  ci să-i restructurăm cognitiv , sperând să-i putem reda societății altfel, asta este scopul acestor entități, asta este misiunea noastră, insă exemplele comportamentelor personale, care ar trebui să fie cel mai bun factor motivational, lipsesc, curentul oportunist transformâd totul prin superficialitate. Avem formare profesională bine structurată, pe hârtie, avem campanii de prevenire a coruptiei , facute doar prin semnarea de tabele, avem sefi de carton numiti prin recomandare din gură in gură si avem in schimb realitatea care este evidenta :

-ofiteri cu functii de comandă nepriceputi, -conduite indoielnice,

– arestări ale colegilor din sistem.

Astia sunt doar unii dintre indicatorii care ne spun dacă suntem intr-o directie bună.

Nu trebui să fim tot timpul intr-un moment T zero, moment al restartării. Ne-a restartat ori de câte ori s-au schimbat conducerile până ne-am scurtcircuitat. Sistemul are nevoie de cursivitate si fluiditate, de profesionisti validati in mod tranparent prin  examene , care să fie modele de urmat, să inspire, să determine respectul , care să aibă puterea cuvântului câștigat prin istoricul lor profesional.

Zilele trecute citeam ceva interesant postat de un bun prieten, care se potriveste atât de bine si sistemului nostru:

,, Eu, la modesta mea viață de aproape 50 de ani, am văzut mulți șefi. Mai mari și mai mici, mai pricepuți și mai mediocri, șefi mărunți, care se credeau Dumnezei și șefi de aur, care făceau cât jumate de echipă, cu un singur cuvânt spus la timpul potrivit.

În tot acest timp, știți ce am observat?

  • că șefii buni adună oamenii în jurul lor,
  • iar șefii mediocri îi împrăștie.

Dacă vreți să înțelegeți ce-i cu viața unei organizații, pur și simplu uitați-vă la rotația angajaților.

Oamenii nu pleacă, cu duiumul, de acolo unde le e bine. Poate să plece unul, doi, dar nu 10. Asta deja pune pe gânduri.

Oamenii nu pleacă din organizații.
Oamenii nu pleacă din domeniu.
Oamenii nu pleacă din profesie.

Oamenii pleacă de la alți oameni.

Asta am înțeles din experiența mea și a altora.

Eu am avut norocul să văd într-o organizație angajați care lucrează de 20, 30 și 40 de ani în același departament. 40, Karl!

Ce îmi spune asta? Probabil, că le e bine acolo unde sunt. Mă bucur pentru ei și felicit managerii acelei companii.

Eu am avut parte de câțiva șefi…? Nu, nu-i pot numi așa. Lideri, colegi, mentori, care au fost, în primul rând, oameni buni. Și sunt. Un lider bun este, în primul rând, un om bun.

Managerii buni dau aripi.
Oamenii care doar ocupă postul de manager – le taie.

Să fii om bun nu înseamnă neapărat să fii „moale”, ci:

  • să fii sever când trebuie
  • să lauzi când trebuie
  • și, cel mai important, după mine: să nu-ți lași niciodată echipa sau colegul umilit.

Eu admir managerii care au curaj, care au voce, care au coloană vertebrală. Ei sunt puțini, dar buni. „

Text preluat